Stresul profesional la medici este o problemă universală. Datorită devotamentului lor înalt şi conştiincios faţă de meserie, ei devin la un moment dat nu doar buni profesionişti, dar şi nişte fiinţe vulnerabile: mereu obsedate de muncă, cu gândul neostenit la perfecţionare, la menajarea spaţiului de acţiune, la deţinerea controlului absolut. Toate aceste cerinţi exagerate provoacă dezechilibrul interior, ce degenerează în stres profesional.

O situaţie conflictuală de produce şi atunci când medicului nu-i sunt asigurate condiţiile şi necesităţile de afirmare profesională. În aceste cazuri, prima reacţie a lui este de a munci mai mult. Şi dacă cerinţele respective cresc, el caută să se dedice lucrului şi mai mult. În rezultat, apare aşa numitul Fenomen burnout, un semn de alarmă pentru cei stresaţi înainte de a se îmbolnăvi (frecvent) de maladii cerebro-vasculare, cardiovasculare, dismetabolice etc..

Mulţi medici suferă de „fantezia salvării”, făcând tot felul de lucruri pentru pacienţi, asumându-şi toată responsabilitatea în privinţa însănătoşirii lor. Vor cu orice preţ să schimbe comportamentul pacientului, să-l vindece sau să-l salveze. Ei nu acceptă ideea că uneori pacientul chiar nu poate fi vindecat.

Deci, în cazul medicilor, stresul profesional rezultă din starea deficitară de timp, din munca intensă, suprasolicitată şi responsabilitatea excesivă, precum şi din cauza, că, sesizând condiţiile proaste de muncă, ei nu pot influenţa îmbunătăţirea lor, în timp ce aşteptările pacienţilor şi ale societăţii, în general, cresc pe zi ce trece.

Ce înseamnă Sindromul burnout (a arde complet)? O stare fizică şi mentală epuizată a omului (medicului), ce conduce la crearea unei imagini şi poziţii nefavorabile la locul de lucru, o renunţare la implicare personală. Acesta este, de fapt, sindromul stresului cronic la locul de muncă.

Recomandări (pentru angajatori).

  1. Angajatorul trebuie să conştientizeze faptul, că organizaţia sa (ca şi orice altă întreprindere) funcţionează datorită resurselor umane, pe care le are. De faptul cum le „tratează”, depinde succesul activităţii oganizaţiei .
  2. Este vital să acorde atenţie cuvenită încadrării colectivului în procesul decizional prin roluri de grup sau activităţi în grup.
  3. Angajatorul trebuie să aibă grijă de sănătatea salariaţilor, plecând de la definiţia dată de OMS, conform căreia starea de sănătate reprezintă starea de bine sub aspect fiziologic, psihic şi social.
  4. Trebuie să încurajeze angajaţii să participe la realizarea obiectivelor organizaţiei, să aprecieze corespunzător reuşita şi utilitatea muncii lor, să facă cât mai des schimb de gânduri şi idei în vederea perfecţionării mecanismelor şi procedurilor de muncă (medicală).
  5. Interesele în colectiv sunt comune, relaţiile interpersonale, la fel (cunoaşte-ţi salariatul sau/şi colegul de muncă, ajută-l la nevoie, înţelege-l, împărtăşeşte-ţi experienţa cu el – aceste cerinţi contribuie la crearea unei atmosfere de muncă prietenoase, calde şi degajate, fortifică colectivul şi îl ajută să obţină indicatori de performanţă).

Recomandări (pentru angajaţi).

Exista doua modalitati de atenuare a stresului profesional, prin:

  1. modificarea mediului de lucru si prioritizarea sarcinilor;
  2. acordarea asistenţei psihologică indivizilor în situaţii de stres.

În cazul persoanei, care lucrează în condiţii de stres, consilierea psihologică îi oferă ascultare, întelegere şi susţinere. Ea trebuie debrifata, adica, la întrevederea oferită într-o atmosferă de calm, este ajutată să retraiască din plin evenimentul stresant şi emoţiile asociate acestuia. Scopul propus este de a evita îngroparea amintirilor sau a sentimentelor, ce ar putea mai apoi să reapară şi să ducă la cronicizarea suferinţei. Persoanele aflate în astfel de situaţii trebuie evaluate cu regularitate pentru a depista o eventuală evoluţie spre tulburări anxioase sau depresive secundare.

Un alt obiectiv al asistenţei psihologice, acordate persoanelor care lucrează în condiţii de risc, este scăderea consecinţelor negative ale stresului asupra persoanei şi organizaţiei.

Prin consilierea şi ajutorarea persoanelor să facă fată stresului sau condiţiilor de risc, punem în aplicare mecanismele de adaptare (coping) la stresul psihic.

Există şi mecanisme de apǎrare inconştientă, menită sǎ scadǎ tensiunea psihicǎ generatǎ de evaluarea evenimentelor stresante , ce nu pot fi evitate. Fiecare persoană îşi formează aceste mecanisme de adaptare în funcţie de personalitate, temperament, baza de cunoaştere, convingeri şi espectaţii, stilul de viaţă, antecedentele personale patologice şi cele heredo-colaterale, concepţia despre lume şi viaţă şi suportul social etc.

În lumina celor expuse, nu este suficient să ştim, că există stres profesional, ci să-l recunoaştem şi să-l tratăm. Mulţi autori disting între managementul stresului la nivel de organizaţie şi cel la nivel individual. În literatura de specialitate se acordă o importanţă egală ambelor aspecte, dar accentul principal, totuşi, se pune pe abordarea personală, individuală, «clinică», dacă vreţi, a stresului ocupaţional. Primul pas pe care trebuie să facem in cazul expunreii stresului este să reducem la maxim factorii de risc, stresorii ocupaţionali. Al doilea pas este să creăm condiţiile necesare pentru promovarea modului sănătos de viaţă sau, cum se psune, fortificarea sănătăţii omului sănătos. Şi pasul 3 este acordarea asistenţei psihologice specializate, celor care au nevoie de ea. Promovarea unor programe individuale sau de grup, de terapie comportamentală, meditaţie, biofeedback, restructurare cognitivă aduc întotdeauna mari beneficii sanogene. Trebuie să ştim cum să ne folosim de ele.

Autor : Glavan Aurelia,

neurolog, doctor in psihologie